Nikos Kazantzakis, Gigantul Literaturii Grecești Moderne

Pe urmele cretanului cu spirit liber, autorul romanului „Zorba Grecul”

  

 Înconjurând centrul istoric al orașului Heraklion, zidurile de apărare ale vechii cetăți medievale au devenit, de câțiva ani, o frumoasă zonă de promenadă cu alei, spații verzi și amenajări sportive, dedicată atât localnicilor cât și vizitatorilor. Dacă faceți o plimbare prin oraș și ajungeți  în zona Bastionului Martinengo, punctul cel mai înalt al fortificațiilor venețiene, veți descoperi, în vecinătatea unui parc și a unui stadion, un monument funerar auster, cu o cruce de lemn și o placă gravată cu acest epitaf în limba greacă: „Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic. Sunt liber!”

 Aici, deasupra străzilor neliniștite ale orașului, privind peste munții și marea Cretei, se odihnește în solitudine o ilustră personalitate pe care insula Creta a oferit-o culturii grecești și universale: Nikos Kazantzakis (18 februarie 1883 – 26 octombrie 1957). Unic și greu de încadrat în tiparele teoriei literare, fără îndoială, cel mai important și mai tradus scriitor și filosof grec contemporan, cu peste 500 de lucrări traduse în 40 de limbi, Kazantzakis este comparat adeseori cu giganții clasici ai realismului - Dostoevski și Tolstoi - sau cu marii romancieri moderni europeni.

 Nikos Kazantzakis a venit pe lume în 1883, într-o perioadă foarte tulbure din istoria Greciei, în satul Kryoneri din Mylopotamos, aproape de orașul Kandia (numele purtat de orașul Heraklion sub ocupația otomană, până la unirea provinciei Creta cu statul modern grec, în 1913). Și-a manifestat încă din tinerețe spiritul rebel, fervoarea spirituală, veleitățile scriitoricești și pasiunea sa pentru limba franceză. După absolvirea studiilor secundare în orașul natal, Kazantzakis studiază dreptul la Atena între 1902-1906 și își continuă pregătirea academică  la Sorbona cu un doctorat în filosofie, sub îndrumarea lui Henri Bergson (1859–1941) unul din cei mai faimoși și influenți filosofi francezi de la începutul sec. al XX-lea.

Scriitorul prolific, politicianul activ și neliniștitul căutător spiritual

 Un prolific maestru al prozei moderne si una dintre cele mai aprinse constiințe ale timpului său, Kazantzakis este cunoscut mai ales pentru romanele „Zorba Grecul” (1946), „Hristos răstignit din nou” (1954) și „Ultima ispită a lui Hristos”(1955) - capodopera sa, lucrări ce s-au bucurat de-a lungul timpului de numeroase adaptări pentru teatru și remarcabile ecranizări, care i-au consolidat celebritatea. Paradoxal, Kazantzakis a devenit cunoscut la nivel global după lansarea în 1964 a filmului „Zorba the Greek” bazat pe romanul său omonim, regizat de Michael Kakoyannis și avându-l protagonist pe strălucitul Anthony Quinn, film multiplu nominalizat și triplu premiat Oscar în 1965.

 Pentru cretani, la fel de prețioase sunt și „Capetan Michalis” (1953), tradus în engleză „Freedom or Death” („Libertate sau moarte") - un roman al cărui narațiune înfățișează Heraklionul în timpul luptei împotriva opresiunii otomane și un tribut adus tatălui său, spirit aprins și patriot revoluționar, care i-a marcat copilăria - precum și romanul autobiografic „Raport către El Greco” (publicat postum în 1960). Opera sa vastă cuprinde și versuri, eseuri filosofice, piese de teatru, cărți de călătorie, lucrări enciclopedice, academice și jurnalistice, dicționare și manuale școlare, precum și traduceri în greaca modernă ale unor opere clasice precum „Divina Comedie” a lui Dante și „Faust” de J.W. von Goethe. Versiunea epică „Odíssa” („Odiseea") finalizată în 1938, după zece ani de muncă, este o grandioasă continuare a epopeii homerice într-un format de 33.333 versuri, care exprimă întreaga viziune filosofică și spirituală a lui Kazantzakis. 

 În 1946, a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură, pierdut în favoarea lui Albert Camus, la diferență de doar un vot. La scurt timp după moartea lui Kazantzakis, în octombrie 1957, Camus mărturisește într-o scrisoare de condoleanțe trimisă către văduva Eleni, cea care i-a fost alături până în ultima clipă, că soțul ei merita onoarea premiului „de o sută de ori mai mult” decât el. În Arhiva Premiilor Nobel, Nikos Kazantzakis se regăsește nominalizat de nouă ori în total, în ani diferiți.

 Kazantzakis a avut două căsătorii, una cu Galatea Alexiou și cealaltă, cu Eleni Samiou - partenera de viață și marea sa iubire, dar nu a avut copii. Neliniștit explorator spiritual, preocupat de metafizică și probleme existențiale și bântuit de frământări religioase la granița dintre creștinism, budism și existențialismul ateist al lui Nietsche, viața lui Kazantzakis pare o experiență tumultuoasă pe parcursul căreia a căutat să-și domolească setea de cunoaștere și de exprimare. S-a aflat într-o continuă cercetare, absorbit de activismul politic și literar și de experiențele multiculturale pe care aveau să i le ofere călătoriile sale pe mai multe continente. 

 Așa cum el însuși mărturisea, călătoria și procesul creativ au fost cele mai mari bucurii ale vieții sale. Timp de câteva decenii, începând cu 1910, a călătorit prin Grecia, o mare parte din Europa, nordul Africii și în mai multe țări din Asia. Printre țările pe care le-a vizitat se numără Germania, Italia, Franța, Olanda, România, Egipt, Rusia, Spania, Cipru, Egipt, Palestina, Cehoslovacia, Japonia și China.

 A avut câțiva oameni de litere foarte apropiați, precum Angelos Sikelianos, un mare poet liric și dramaturg, pe care l-a întâlnit în 1914 la Atena și cu care a împărtășit, nu doar o camaraderie spirituală, ci și o prietenie profundă ce a durat 40 de ani, scriitorul român Panait Istrati – jurnalist și romancier, supranumit „Maxim Gorki al Balcanilor” (al cărui tată era de origine greacă) și cretanul Pandelis Prevelakis, ce i-a devenit prieten și discipol devotat, ajuns ulterior unul din marii prozatori greci ai perioadei interbelice.

 Implicat în politică, el a deținut temporar și câteva funcții publice. În 1919, a fost numit Director general la Ministerul Muncii și Asistenței Sociale, iar după încheierea celui de-al doilea război mondial a devenit liderul unui mic partid non-comunist de stânga. A fost, pentru scurtă vreme, Ministru în Guvernul Greciei (1945) poziție la care a renunțat, fiind apoi ales președinte al Asociației Scriitorilor din Grecia. Între 1947–1948, la Paris, a lucrat pentru Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). Deși inițial simpatizant al lui Lenin, n-a devenit niciodată comunist convins, iar după apariția pe scena politică a lui Iosif Stalin și a comunismului de tip sovietic, și-a înlocuit treptat credințele naționaliste cu o ideologie mai universalistă. 

 Bolnav de leucemie, starea sa de sănătate s-a deteriorat la întoarcerea din călătoria în China și Japonia. A fost internat în Copenhaga, Danemarca și Freiburg, Germania, unde s-a stins la 26 octombrie 1957, la vârsta de 74 de ani.

Interzis de Biserică, dar intrat în memoria nemuritoare a umanității

 Cu toate frământările sale existențiale, deși rămas apropiat de doctrina creștină, Kazantzakis a fost mai curând un ideolog al libertății spiritului. Abordând temele mântuirii umane și ale revelației divine, romanele sale ”Hristos răstignit din nou” și ”Ultima Ispită a lui Hristos”, reprezintă o monumentală viziune ficțională a Evangheliilor. Îndrăzneala autorului de a propune o înțelegere personală - chiar dacă artistică - a problematicii creștine și o reinterpretare a vieții lui Iisus-Omul a fost puternic condamnată de Biserică, atât cea Ortodoxă, cât și cea Catolică, și a creat o importantă dispută ideologică și estetică. Pentru lucrările sale, considerate sacrilegii și blasfemii la acea vreme, Kazantzakis a primit oprobriul multor teologi înalți ai Bisericii Grecești, aproape riscând să fie excomunicat.

 La moartea sa, trupul i-a fost repatriat cu trenul până în Atena și de aici, transportat în Heraklion cu un avion pus la dispoziție de cunoscutul armator grec Aristotel Onassis, care în același an a fondat Olympic Airways (astăzi Olympic Airlines, compania națională aeriană a Greciei). În ciuda faptului că, așa cum sugerează presa vremii, Biserica Ortodoxă Greacă a interzis preoților să oficieze ceremonia de înmormântare, precum și așezarea sa într-un loc de veci în cimitir, la căpătâiul său, în Catedrala Agios Minas unde a fost depus, au fost prezenți pentru a-i oferi un ultim omagiu Arhiepiscopul Cretei și omul de stat George Papandreou, militant al rezistenței antiotomane și viitorul primul-ministru al Greciei. 

 La 15 kilometri sud de Heraklion, în piața centrală a satului istoric Varvari, satul natal al tatălui său, cunoscut acum sub numele de Myrtia, se află Muzeul Memorial Nikos Kazantzakis (unul dintre primele muzee literare personale din Grecia), dedicat vieții și muncii marelui intelectual cretan. Fondat în 1983 de familia Anemoyannis, înrudită cu tatăl lui Kazantzakis și cu ajutorul considerabil al Elenei Kazantzakis (1904-2004) care se odihnește alături de el, muzeul este un adevărat centru cultural și un loc de pelerinaj, primind zilnic sute de vizitatori din întreaga lume. De asemenea, Muzeul de Istorie al Cretei din Heraklion are dedicată o secțiune întreagă, în cadrul căreia a fost reconstituită camera de lucru și sunt expuse obiectele personale, recuperate din Antibes, Franța, unde autorul și-a petrecut în ”autoexil” ultimii ani din viață (1948-1957).

 Astăzi, în cinstea inegalabilului Nikos Kazantzakis și a contribuției sale la cultura modernă greacă și universală, Aeroportul Internațional din Heraklion, al doilea ca mărime după cel din Atena, îi poartă numele. Grecia onorează moștenirea literară a lui Nikos Kazantzakis cu evenimente in-memoriam în fiecare an. 

 În Creta, unde Kazantzakis și-a petrecut o parte semnificativă a vieții, localnicii și vizitatorii se adună la Muzeul Nikos Kazantzakis din Myrtia, participând la lecturi, discuții și spectacole artistice centrate în jurul lucrărilor sale. Muzeul devine un nucleu vibrant de schimb intelectual și creativ, pe măsură ce oameni din toate categoriile sociale se reunesc pentru a onora strălucirea și viziunea acestui gigant literar.

 Cretanii îl iubesc și nu ratează ocazia de a-și arăta admirația și respectul pentru memoria sa. Pe lângă busturile care îl reprezintă, puteți admira pe străzile și în parcurile cretane desene uriașe de graffiti cu chipul lui sau citatele sale celebre, precum:

• „Un om are nevoie de puțină nebunie, altfel nu îndrăznește să taie frânghia și să fie liber.”;
• „Dumnezeu își schimbă înfățișarea în fiecare secundă. Ferice de omul care îl poate recunoaște în toate deghizările sale.”;
• „Iubește responsabilitatea. Spune: Este datoria mea, și numai a mea, să salvez pământul. Dacă nu este mântuit, atunci eu sunt singurul vinovat.”

 Viziunea literară a lui Kazantzakis transcende timpul și spațiul, învitându-ne într-o călătorie de introspecție și autodescoperire. Cuvintele lui, asemenea unor șoapte din adâncul sufletului, rezonează cu sufletele cititorilor din întreaga lume. Ele ne vor aminti mereu să cercetăm necontenit condiția noastră umană, să năzuim în a-l cunoaște pe Dumnezeu Creatorul și să îmbrățișăm cu curaj  bogăția și complexitatea vieții. 

Nikos Kazantzakis cu prietenul său, Panait Istrati, în Atena. Fotografie preluată de la Fundația Culturală Greacă.